Castelul Cantacuzino face parte din impresionanta moștenire culturală a familiei Cantacuzino ale cărei origini datează de o mie de ani. Castelul este reflectarea gustului și ambițiilor proprietarului său, Gheorghe Grigore Cantacuzino, cel mai bogat om din România la începutul secolului XX.
În anul 1911, la cererea prințului Gheorghe Grigore Cantacuzino, s-a construit ceea ce astăzi este o comoară istorică și arhitecturală, un castel de proporții mari, întins pe o suprafață de 3148 mp, denumit Castelul Cantacuzino. Castelul Cantacuzino este, uneori, supranumit Castelul “Zamora” datorită așezării sale.
Castelul Cantacuzino din Bușteni
Cu toate acestea, se spune că numele de Zamora ar proveni de la o cățelușă ce aparținea membrilor familiei Cantacuzino și pe care o foloseau la vânătoare. Aceștia îi strigau “Za’ Mura!” când trebuia să aducă prada.
Construirea castelului Cantacuzino
Edificiul a fost ridicat pe locul unei vechi cabane de vânătoare pe care familia prințului o folosea ca loc de popas în peregrinările spre Brașov.
Lucrările de construcție au durat cinci ani, iar mobilarea a durat încă un an și jumătate. La inaugurarea din 1911, castelul impresiona prin dotările sale moderne în raport cu acele timpuri, beneficiind de electricitate, sistem de canalizare și apă potabilă, cât și prin frumusețea stilului.
Până în 1930, castelul a deservit ca reședință de vară a familiei prințului Grigore Cantacuzino. Clădirea a aparținut familiei Cantacuzino până la naționalizarea din 1948, devenind apoi un sanatoriu al Ministerului de Interne.
Arhitectura castelului este una deosebită iar împrejurimea este una spectaculoasă oferind un prilej grozav de promenadă în liniște, printre cultură și istorie. Poziționarea acestui castel este una excelentă, intrarea pe domeniu fiind una de lux, cu poartă din fier forjat ce te duce pe o alee cu brazi înalți, dându-ți senzația că te afli pe o moșie boierească.
Priveliștea ce o ai în jurul castelui este pur și simplu minunată. Fântâni arteziene, grota artificială și Vârful Caraiman din Munții Bucegi cu Crucea Eroilor ce se vede în zare te conving cu siguranță de faptul că te afli într-un loc ales, ideal.
Interiorul castelului Cantacuzino
În pavilionul central se găsește o colecție de heraldică reprezentând blazoanele familiilor înrudite prin alianța cu familia Cantacuzino, precum și portrete ale familiei din ramură munteană. Castelul a fost amenajat cu vitralii, plafoane cu grinzi pictate, balustrade din lemn, piatră sau fier forjat, șeminee cu piatră albă și ornamente din mozaic. Pereții au fost vopsiți uniform în perioada în care castelul a servit drept sanatoriu, însa după retrocedare au reapărut picturile originale.
Castelul are o parte centrală formată din demisol, parter şi etaj, o clădire de serviciu, o parte administrativă şi o capelă ce servea drept refugiu pentru suflet.
Plafoanele și grinzile din castel au fost pictate manual, în cel mai mic detaliu, oferind luminozitate și scotând în evidență spiritul artistic al proprietarului care a ales aceste modele.
Balustrade sunt confecționate din lemn, piatră și fier forjat, oferind un echilibru vizual. Șemineele sunt realizată din piatră, decorate cu mozaicuri ce au rezistat la trecerea anilor.
Feroneria este plină cu detalii impresionante, care redau minuțiozitatea și talentul meșteșugarilor implicați în decorarea castelului.
Repertoriul decorativ conferă ambianței interioare un pronunțat caracter romantic. Vitraliile, stucomarmura, consolele, plafoanele cu grinzi aparente și pictate, balustradele din lemn, piatră sau fier forjat, feroneria turnată în bronz și bogat ornamentată, reprezintă o măiestrie a meșteșugului artistic. Șemineele realizate din piatră de Albești, ornamentate cu mozaicuri policrome, împlinesc atmosfera de reședință boierească, sporind valoarea edificiului.
Castelul Cantacuzino – Exteriorul
La exteriorul castelului, deasupra intrării principale, se află stema familiei Cantacuzino, sculptată în piatră. Intrarea principală dinspre parc dispune și de o largă terasă realizată în piatră, care oferă o panoramă spectaculoasă asupra Bucegilor, împreună cu Crucea Eroilor de pe Muntele Caraiman.
Pe aceeași latură a castelului, la primul etaj, se află frumoasa logie a castelului Cantacuzino, construită în stil brâncovenesc, având coloane din piatră cu capiteluri și arcade trilobate. În această logie s-au fotografiat Regina Maria a României, Principesa Ileana și primul Patriarh al acestei țări, Miron Cristea, alături de mirii George Cantacuzino, nepotul Nababului și unul din marii arheologi ai României, și Zoe Grecianu, fiica unor mari boieri ai vremii, în 1928.
În 1923, în semn de omagiu adus prințului Grigore Cantacuzino, deasupra intrării din curtea interioară a castelului, a fost sculptat în piatră textul: „Eu, Gheorghe Grigore Cantacuzino, cu soția mea Ecaterina născută Băleanu, clădit-am acest castel în amintirea străbunilor și pentru adăpostul urmașilor.”
Tot în curtea interioară a castelului, pe latura estică, se află un turn de vânătoare.
Legendele castelului Cantacuzino
Grota bantuita
Domeniul Cantacuzino a fost preluat de comuniști, fiind transformat în sanatoriu pentru pacienţii cu TBC. Se spune că în cadrul domeniului Nabulului dușmanii fostului regim ar fi fost supuşi torturii, deoarece intrau mult mai multe mașini ale securității, decât ambulanțe pentru pacienți.
Legenda spune că sufletele celor chinuiți se întorc să bântuie împrejurimile castelului şi grota, comunicând cu beciurile. Localnicii spun că în serile cu furtună, la intrarea grotei, dansează lumini nefireşti.
Cu toate că locul pare să fie bântuit, niciunul dintre proprietari nu a distrus-o. Se spune că, în serile cu furtună, apar unele sfere luminoase la intrarea în grotă. Ba chiar mai mult de atât, unii martori susțin că au auzit zgomote terifiante și vaiete de copil sau de animal, care îți fac părul măciucă. De asemenea, se spune că uneori apar pentru o secundă diverse năluci de fum printre picăturile de ploaie, iar un blestem greu ar fi aflat asupra întregii zone.
Legenda rivalității dintre castele
Legenda spune că „Nababul“ și-ar fi dorit să acopere atât întreaga curte, cât și acoperișul Castelului Cantacuzino cu monede de aur, pentru a deveni mai impozant în fata Castelului Peleș din Sinaia al Regelui Carol I. Acest lucru nu a fost posibil, deoarece Regele Carol I nu a aprobat solicitarea prințului, întrucât dacă monedele ar fi fost așezate cu chipul regelui în sus, s-ar fi considerat că se pătează demnitatea regelui.
Dacă monedele ar fi fost întoarse cu stema în sus, ar fi reprezentat că țara este călcată în picioare. Așadar, soluția a fost ca acestea să fie așezate numai pe cant. Prințul Cantacuzino a perceput răspunsul regelui drept o formă subtilă de refuz, întrucât pe canturile monedelor se afla inscripționat mesajul „Nimic fără Dumnezeu“.
Gheorghe Grigore Cantacuzino „NABABUL”
Prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino (n. 22 septembrie 1832, București; d. 23 martie 1913, București) a fost un om politic român, ales de două ori primar al Bucureștiului și numit prim-ministru al României în perioada 1899 – 1900 și în perioada 1904 – 1907. Se trăgea din vechea familie nobiliară, Cantacuzino, fiind un descendent al voievozilor români, respectiv împăraților bizantini Cantacuzino.
A studiat la București și Paris, unde și-a luat doctoratul în drept, în anul 1858. După ce s-a întors în țară a fost numit judecător la Tribunalul Ilfov, după care, a devenit consilier la Curtea de Apel București, funcție din care a demisionat la data de 4 mai 1864. Datorită averii sale colosale a fost supranumit „Nababul”.
Din banii de care dispunea, a construit trei palate: Palatul Cantacuzino din București, situat pe Calea Victoriei, care adăpostește în prezent Muzeul Național „George Enescu”, Castelul Cantacuzino din Bușteni, numit uneori „Palatul Cantacuzino Bușteni”, și Palatul Cantacuzino de la Florești, supranumit și „Micul Trianon”, în prezent în ruină.
Un destin tragic pentru Nabab şi cele două palate din Prahova
În 1911, Nababul punea şi piatra de temelie a Micului Trianon de la Floreşti, ridicat pentru nepoata sa Alice, după planurile Palatului Trianon de la Versailles, în prezent o ruină pentru care se caută soluţii de restaurare, la a cărei devastare au contribuit oamenii şi timpurile.
În mod tragic, ambele palate din Prahova nu au mai putut să-l bucure prea mult pe Nabab, mort pe neaşteptate în 1913, de pneumonie.
Şi, tot ca o coincidenţă, ambele au devenit sanatorii TBC în timpul comunismului, nu înainte de a fi prădate de tot ceea ce s-a putut smulge, apuca şi transporta.
